gata, nu mai bantui locante, crasme si localuri, ma fac muiere si tiu dieta. O zi, doua, tot tiu. azi, ciorba de pui

sunt sentimental, nostalgic, alergator dupa chestii vechi si de calitate etc, nu ma tratez, asa ca daca vomati, ca mine dupa cate “noutati” ati vazut, poftim, draga

aaa, sa nu uit. zilele trecute fuse ziua lui almodovar, so

cand eram mititel, voiam sa ma fac musafir. Evident, datorita conditiilor vitrege, nu mi-a iesit, ba din contra. Acum, la senectute, m-as face spargatoare de bijuterii (deci, si femeie) sau chinez. Aleg varianta B si zic: se dau doi ochi oblici si niste betisoare

si atunci sa se calculeze nr de chinezi ca subsemnatul bucurosi de restaurantul lor. Mie mi-a dat cu virgula. Deci, unde se mananca 維基詞典, adica care e cel mai bun restaurant chinezesc din oras? Astept pareri, zvonuri, chestii, socoteli, altfel ma fac indian, si ar fi pacat.

a, sa nu uit: castigatorii unei cine la Nautilus, submarinul de cartier, vor fi chemati la ordine saptamana asta.

foarte misto ieri bulevardele de la Arcul de Triumf. unul liber, green, relaxat, chiar arata bine Bucurestiul, iti zici. Pe celalalt se circula bara la bara, soferi isterici, grabiti sau nu, injurand oricum, c-asa-i in trafic. Dar  nici macar asta nu-i grav, romanul are educatia celor 4 roti (fara numar…), devenita cult, obsesie…, ci faptul ca se organizeaza astfel de manifestari in care prea putin cred. Dar e cool sa le facem, ne simtim ca afara, in capitalele vestice si, oricum, avem de cheltuit o gramada de bani din taxe, UE etc. Cei care chiar cred in astfel de povesti, intrati aici si vorbiti cu anca

Mai exact tzeapa, usor de gasit printre decoratiunile de la inceputul sec. 20. Fusei deunazi, la un pranz cu mai multi confrati (plus una bucata englez subtire) si nu mare imi fu mirarea cum si cei de-aici respecta obiceiul romanesc: “prost, dar scump”. Mezelicurile sunt saracacioase si facute in casa la supermarket, branzeturile in cel mai bun caz sunt cumparate din piata (nu Amzei, cum ati credea, dupa pret), painea taraneasca are gust de oras… Sa mai continui? Poate e bine sa stiti ce sa nu comandati: nu ciorba de burta ori de vacuta, nu palinca (gust de tuica puturoasa), nu platou mioritic (carnaciorii de Plescoi sunt prea uscati, unicul mic se pierde printre bucatile de carne reincalzita), nu papanasi (e drept, am gustat si mai prosti, dar..) Ciolanul e (inca) facut bine, chiar daca varza calita se sleieste de batranete, iar mustul e scump si dulce. Cafea - doar espresso, de parca am trai cu totii la Roma. In fine, am achitat o nota dodoloatza, ca Romania mare de pe vremea vechiului Car cu bere si mi-am soptit in barba ca sa nu mai revin, mai ales cu un strain dornic de mancaruri traditionale. Ceea ce va sugerez si domniilor voastre, ca sa nu va duceti pe Car in jos. Dixit!

P.S. in semn de protest maximal, nu postez imagini

Ati observat ca atunci cand pleaca unul, dispar toti? Stau si ma gandesc: unde, amice? Ei se volatilizeaza, intrebare ramane: unde, naiba, sunt toti? Astept pareri, reclamatii, frustari. Aici – loc de dat cu vorba. Gasitorului de raspuns corect ofer recompensa dolofana: o cina inconjurata de chelneri. Ma rog, n-am avut alta rima..

de-i zice Nautilus si s-a deschis proaspat aci, in Popa Nan 48 si unde am fost deunazi. Pitita prin mahalaua precupetilor si a chivutelor de la Hala (acum ii zic centru, dar tot miros de gratar se iteste printre muscate si oleandrii duminicile), burta submarinului fuse un paradox placut mie. E decorat in cel mai deplin kitsch (”clasic” as spune, uitandu-ma la pestii si scoicile locului), iar casa, foarte curata de altfel, imita  un  salon de vapor cu “hublouri” deasupra, prin care vezi ramurile copacilor. Servirea, in schimb, te duce cu gandul spre Novecento, bunaoara povestea dupa care s-a turnat Legenda lui 1900. Servete asezate-n poala de maini dibace, boluri cu ape aromate de felii de lamaie, tacamuri si accesorii pentru toate pescariile servite la masa, vin tinut la rece si prezentat ca la casele respectabile, chelner aproape personal. Mi-a placut, ce mai, si ma-ntorc si zic: ieftin si bun, draga. Sa ma explic: o salata de caracatita, puiuti de calamari si schrimps costa 7 lei, baby calamari idem si la fel, un delicios risotto cu fructe de mare 12 lei, o saramaura de crapcean 16 lei, iar un lup de mare la gratar (de, emblema nationala!), mare cat un voinic face doar 20 lei (cum ar veni, cat flota noastra). A, recomandatiune speciala: crema de creveti (10 lei) de-mi aduse aminte de malurile Mediteranei din vilegiatura ce trecu,  caracatita marinata si zdrobita-n aroma de vin si mirodenii (20 lei) si, la final, papanasii. Bine, stiu ca nu sunt din aceeasi gama de culori marine, dar e un deliciu grasun (doar 6 lei) pe care nu mi l-am refuzat. Oricum, rar am gasit prin Bucuresti dulcegarie de ast fel bine potrivita. A, sa nu uit: trebuie sa incerc pulpa (jambonul, cum ar veni) fezandata-n vin si distuita la cuptor, dar trebuie pentru asta sa anunt cu vreo 8 ore inainte si sa vin cu inca 7 confrati. E lucratura grea, se pare. Dar despre acest tip de indeletniciri masculine si medievale (cum ar veni, mancatul cu degetele de pe platoul format A3), va povestesc maine. Ca o Seherezada ma retrag dupa valul ce-mi acopera ochii galesi, zicand: eu, unul, revin la Nautilus, macar pentru felul in care am fost primit (de 5 stele), pentru bucatarie si inca ceva, nu va spui; intrebati doar de domnul Ioan si o a reveniti, macar din cand in cand, asa cum faci pe la rude.

gata, m-am intors, stiu, sunt dator, o sa povestesc despre toate asa cum le vine randul; intre timp, uzina, gri, depresie, cenusiu iara, gata, imi zic, ma uit in jur si vad fetze chinuite, la noi la filatura bucuria costa 8000 vechi, in fise, o bei amara in curtea interioara, printre tomberoane in timp ce injuri printre dinti, gata, iti spui, ma sufoc, gata, apoi razi, sunt misto oamenii, aia doi-trei, stam umar langa umar, asteptam weekendurile sa ne ploua in cap si sa ne plangem de mila, gata, iti spui, nu te mai vaita, de parca ti-ar fi usor sa renunti la vaicareala. Gata, revin cu ganduri mai bune, pana atunci, inca un mic vaiet postat aci pentru prieteni, va rooog!

zile de festival bestial, program (de bucurat) infernal!!! detalii maine

Azi au bagat frig. Frigul de dupa canicula. asa ca ies si…

Am calatorit spre miazanoapte, unde jocurile umezelii cu lumina isca pentru vazul uimit o nesfarsita desfatare, am navigat spre tarile mirodeniilor si spre ostroavele Antile, dar Mediterana am iubit-o din prima clipa cand am intalnit-o. Periplu sentimental cu oprire in portul Charme din Curtea-Veche, unde vin corabiile pline de bunatati si Iorgu Draghicescu + 2 amici.

Asa ar incepe una din istoriile lui Pantazi, rostita molcom, la adapostul serii, in locul numit Charme  din mahalaua Crailor (de pe Smardan 12, langa Stavropoleos). Noi ne-am aseza comod in fotoliile trase-n stofa rubinie, de jur imprejurul mesei acoperite cu in scrobit si ne-am adanci in poveste. Comus, zeul care prezideaza la ospete, ar aparea si el acolo, tocmai cand o salata de rucola parca acum culeasa dintre straturile de oleandru, ar veni la masa. Insotirea ierburilor proaspete cu pepene galben, cartof fiert si fasole verde ma facu sa cred ca am poposit intr-un orasel tolanit ca o cadana la umbra cedrilor trufasi. Mi-am pus servetul rosu in poala. Pantazi isi incepuse povestea despre “adevarata Franta” care, precum Arnotenii, nu se afla la indemana: nici la Versailles, nici pe malurile Loirei, ci acolo unde se inmoaie pamantul in mare. Ascultam in timp ce aroma de sparanghel ucis de tanar in crema pentru placerile noastre ma facea sa pricep efectul otravilor lui Marie Antoinette. Atat de apetisante ca nu le puteai rezista! Pantazi isi mai aprinse o tigara, ceru inca un rand de vin si poposi in Cipru, unde fructul migdalului amarui si melancolic celebreaza alba nunta cu pieptul de pui. Nas de vaza si codos de exceptie le fuse bechamelul datorita caruia unirea se facu pana la capat, adica pana la incantara papilele gustative ale mesenilor.

Un trandafir imbujorat, de culoarea visinei putrede, anunta placerea ce urma sa vie, interzis de dulce, a desertului. O placinta cu mere astepta cuminte dinaintea noastra. Deasupra ei, o cupola de inghetata cu aere de baton de vanilie se topea in zaharul pudra, precum turla bisericii din Curtea Veche in soarele lui august. Alaturi, tarta cu branza: o foaie in care se rasucisera ceva mascarpone si strugure stafidit se impreuna de zor cu un pui de lele de sos englezesc, tot numai fructe de padure, care poposise, prin nu stiu ce intamplare aci in farfurie.  Le gustaram pe toate, asa cum veneau din spusele amicului Pantazi si, fericiti si usor obositi, ca dupa orice calatorie, coboraram in strada ca sa ne plimbam prin cartierul de botez al Crailor. Aproape de Biserica Ruseasca, un urmas al lui Gorica Pirgu, cocotat intr-un Jeep si claxonand nervos pe strazile goale, mi-a amintit ca traiesc in Bucurestiul anilor 2000 si ca o cina cu charme nu aduce primavara in orasul ocupat de shaorme si hamburgeri. Noaptea pogorase repede.

Iorgu Draghicescu